Sunt 51 de ani de la tragedia de la Certej. 89 de oameni și-au pierdut viața după ce digul exploatării miniere a cedat. Accidentul este considerat ce mai mare tragedie pe timp de pace din România
S-au împlinit 51 de ani de la tragedia de la Certej. Digul exploatării miniere s-a rupt și sute de mii de metri cubi de steril s-au revărsat peste locuinețele muncitorilor, acestea fiind înghiite de nămol. 89 de oameni și-au pierdut viața, iar alte 104persoane au fost rănite. Amintirile de atunci sunt cutremurătoare, chiar și acum, după mai bine de o jumătate de secol.
Prefectul județului Hunedoara, Călin Petrtu Marian, spune că autoritățile vremii au încercat să ascundă numărul real al victimelor, pentru a nu decreta doliu național.
”Autorităţile au anunţat moartea a numai 16 persoane, pentru a nu fi nevoite să declare doliu naţional. Acţiunile de salvare au decurs foarte greu din cauza lipsei de informaţii privind numărul celor care locuiau în clădirile aflate sub steril, dar şi pentru că în dotarea unităţii minie nu erau utilaje necesare executării unor operaţiuni de salvare de acest fel. Acum, la o jumătate de secol de la tragedie, nu putem decât să ne exprimăm compasiunea pentru familiile şi urmaşii victimelor, dar avem datoria morală să facem tot ce depinde de noi pentru astfel de tragedii să nu se mai întâmple şi, totodată, să nu trecem în uitare această catastrofă în urma căreia au murit oameni nevinovaţi”, a transmis prefectul județului Hunedoara.
Senatorul Lucica Dina Muntean era atunci elevă la Liceul Pedagogic din Deva. Avea 15 ani. Întâmplarea a a făcut să fie internată în spital în acea zi cumplită de octombrie Este un martor indirect al tragediei de la Certej. Amintirile sunt cutremurătoare.
”În 30 octombrie 1971 eram elevă la Liceul Pedagogic din Deva. La o oră de educație fizică am fost luată cu salvarea și transportată la spital, unde am fost operată de urgență. La 15 ani, când ești departe de casă și pățești așa ceva, nu ai cum să fii fericit. Seara, am adormit plângând, dorindu-mi să se facă mâine ca mama mea să ajungă la mine. Dimineața, când m-am trezit, în patul de lângă mine am văzut un copilaș de vreo 5 ani, pansat la ochi, care plângea strigând-o pe mama lui. În salon erau și alți pacienți noi care păreau că au suferințe foarte mari. Ușa salonului se deschidea mereu și oameni disperați intrau și se uitau la cei din paturi, căutând parcă pe cineva. Așa am aflat că undeva foarte aproape de Deva avusese loc o tragedie. Că la Certej se rupsese digul de la exploatarea minieră și o mare de nămol s-a revărsat înghițind casele din apropiere.
O asistentă m-a luat de braț și mi-a spus să am grijă de copilul de lângă mine pentru că este grav rănit la ochi și părinții nu i-au fost găsiți. Știa că sunt elevă la liceul pedagogic, dar în agitația aceea nu se gândise că și eu eram tot un copil. M-am așezat lângă copilaș și am aflat că-l cheamă Penică. L-am ținut de mâini ca să nu-și ia pansamentul de la ochi și l-am mângâiat. „Mama ta o să vină, îi spuneam. Nu mai plânge!Merg la geam să o chem!”
Și chiar m-am dus la fereastra salonului, unde am încremenit. Curtea din spatele spitalului era plină de sicrie. „Pleacă de la geam!” a strigat cineva din curte. Și am plecat. Am ieșit pe coridor și am văzut oameni plângând și alergând în căutarea celor dragi. Apoi o femeie a intrat în salonul nostru și s-a dus direct la patul lui Penică. Eu m-am bucurat, crezând că e mama lui. Dar nu era! Femeia își căuta copilul și văzând că nu e el, a început să plângă și să-i întrebe pe cei din salon dacă nu i-au văzut copilul. Unii puteau vorbi și alții nu.
Două zile am petrecut lângă Penică și în a treia, dimineața când m-am trezit, patul era gol. Văzând patul gol, mi-a înghețat inima și am întrebat o bătrânică unde este copilul. Mi-a spus că nu știe pentru că abia se trezise. Am întrebat atunci o asistentă care mi-a spus că acum a intrat în schimbul de dimineață. Am plâns, crezând că Penică al meu pățise ceva grav și nimeni nu voia să-mi spună. Nu am aflat niciodată! Am fost externată în aceeași zi și mutată la infirmeria liceului.
Multă vreme mi-am mângâiat sufletul de copil sperând că Penică e bine, că l-a găsit mama lui și că e sănătos și fericit. Asta vreau să cred și acum!
Ceea ce am aflat în schimb, a fost faptul că mulți dintre cei internați au fost duși în sicriele din spatele spitalului. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Au trecut 51 de ani de la cea mai mare tragedie pe timp de pace din România, despre care nu s-a vorbit atunci ca să nu se declare doliu național. Despre care nu am mai vorbit nici eu pentru că ea a rămas o rană deschisă în sufletul meu, marcându-mi întreaga viață”, a rememorat această poveste tristă de viață Lucica Dina Muntean.
Carmen COSMAN – PREDA